Crucea Iabalcei-Prolaz, Cheile Carasului

Ne-am hotarat asa de rapid! Aveam o zi la dispozite si TREBUIA sa iesim din oras, trebuia sa vedem natura, sa iesim la aer curat, dar mai ales sa facem miscare. Si am decis: va fi traseul Crucea Iabalcei-Prolaz!

Sambata dimineata la 7, conform planului am si iesit din Timisoara. Nu stiu exact unde am facut prima oprire, dar stiu ca la ora aceea numai de fotografiat nu-mi ardea, visam la o cafea fierbinte care sa ma trezeasca. Am facut si eu doua trei fotografii la intamplare, am fumat in liniste vreo doua tigari, apoi am plecat.

Apoi nu ne-am mai oprit pana la Carasova, la intrarea in Cheile Carasului. Era o mica schimbare de plan, care s-a dovedit a fi foarte inspirata pana la urma. Chestiile de "rontait" cumparate de aici ne-au prins extrem de bine pe drum pentru ca mancarea adusa de acasa s-a terminat extrem de repede.

Aici, la motel, am baut o cafea fierbinte, asa cum imi doream. Am mai stat un pic de povesti, apoi am plecat sa nu pierdem lumina buna, dar mai ales ceata ce se ridica/lăsa pe văi. M-am straduit sa fac o poza mai buna, dar atat mi-a iesit.

Ne-am urmat drumul si peste 6 km am ajuns si la destinatia noastra, satul Iabalcea. Din pacate nu erau prea multe lucruri de fotografiat aici, asa ca am pornit spre platoul carstic situat deasupra Cheilor Carasului.

Sus, sus, pe platoul carstic, surpriza ... un teren de fotbal. Marcat regulamentar, cu porti de metal, avea chiar si vestiar. Am stat si ne-am gandit cum sunt dispuse tribunele. Am ajuns la urmatoarea concluzie: delusorul de pe care am facut fotografia reperezenta tribuna oficiala, in partea dreapta e tribuna II, unde probabil ca sta si galeria, iar in stanga, printre maracini, sunt locurile destinate oaspetilor.

De sus, din varful "tribunei oficiale", se vede Prolazul. (poza urmatoare) Prolaz in limba croata inseamna "trecatoare" si este singurul loc prin care poti sa cobori in Cheile Carasului, exceptie facand intrarea si iesirea din chei.
Fotografia urmatoare este facuta mult mai tarziu, atunci cand am ajuns jos, pe firul vaii, dar o postez acum. Varful din dreapta este acea "tribuna oficiala" a terenului de fotbal.

Si dupa ce am prins din nou puteri, savurand cate un sandwich pe pisc am pornit-o la vale. Ce culori, ce priveliste, ce aer, ce liniste, ce splendoare!!!!

Si am coborat.... si am coborat... si am coborat si pe fund (dar asta nu mai conteaza)... si am ajuns la o casuta.... nu era nimeni acasa, nici asta nu a contat... ne-am asezat pe iarba, pe banca si ne-am odihnit, iar am mancat (mamaaaa, ce pofta de mancare am avut toti si ziua abia incepea....!)

Numai ca, inainte sa ajungem la casuta ne-am apropiat timid, timid, aproape cu frica, ca nu cumva, de undeva, din casuta respectiva sa nu apara, nu vrajitoare din poveste, ci un ... caine ciobanesc. AM avut noroc, nu era nimeni acasa.

Dupa ce ne-am odihnit cat ne-am odihnit am continuat coborarea si pe traseu ne-am intalnit cu doi motociclisti foarte nervosi, care au trecut in goana pe langa noi, de abia am reusit sa pornesc aparatul ca sa le fac o fotografie si au si disparut....


In sfarsit am ajuns si in Prolaz, la Salasul sau Conacul lui Nea Călina.

Ne-am continuat drumul si am ajuns si la Caras.... pe care a trebuit sa il traversam pe o punte destul de solida.

Si pe partea cealalta am mai mers intins si am ajuns la chei. Superbe!

Ne-am delectat destul si era timpul sa intindem pasul, altfel riscam sa ne prinda noaptea pe chei si nu aveam lanterna, iar masina era la 6 km de la iesirea din chei.....

In calea noastra spre motelul unde am poposit prima data am dat si de o pestera cu intrarea in forma de AFRICA "Pestera Liliecilor", dar nu am intrat in ea, era tare tarziu. Poze aici.

Am ajuns in cele din urma la iesirea din chei. Era deja ora 18:00.

Am intrat in pensiunea Perla Carasului, care era la marginea drumului, ne-am spalat, ne-am cumparat ceva de mancare, am baut un suc/ceai. Dar cand am terminat cu toate astea afara se facuse intuneric, iar masina noastra se afla la Iabalcea, la cel putin 6 km distanta. Acum ... trebuia sa ne descurcam.

Cand am intrat in bar, intrebasem baiatul care servea acolo daca avem sanse sa gasim o masina care sa ne duca pana acolo. Mi-a raspuns categoric ca nu.

Cand ne pregateam sa plecam (pe jos, prin intuneric) mi-am spus sa mai incerc inca o data. M-am dus la patronul motelului si l-am intrebat:

- Credeti ca acum seara gasim o masina care ar putea sa ne duca la Iabalcea unde avem masina?

- Da, pot sa va duc eu pana la Cruce, dar pana la Iabalcea ...

- Si daca va spunem ca nu avem lanterne si suntem obositi dupa o zi de mers ...

- Hai, fie.

- Ne puteti spune si cat ne costa?

- pai ... 10 ron???

- OK. super ok

Si am plecat cu un microbuz care ne-a lasat la intrarea in sat. De acolo am mai mers ceva pe jos. Era luna. Un peisaj rural foarte frumos. Mirosea a mancare facuta la sat. Imi era asa de foame. Ma si gandeam cum ar fi sa ne invite cineva la masa. Insa nu prea erau oameni prin satul acela.

Am ajuns la masina intr-un tarziu si am deschis portbagajul. Aici ............. saratele, bune, extraordinar de bune,cum nu am mai mancat. Imi venea sa bag cate trei deodata in gura. La foamea pe care o aveam ... acele saratele erau mana cereasca. Ne-am ospatat bine, dupa care am pornit la drum, spre casa.

A fost exact ce ne-am dorit: aer curat, peisaje superbe si multa, multa miscare!!!

Cascada Susara, Cheile Nerei, jud. CS

Weekend. E vreme buna, nu se poate sta acasa. Dar unde sa mergem? Undeva unde nu am mai fost. Si sa fie destul de aproape, sa aibe obiective turistice si.... sa nu fie prea scump. Asa ca ne-am uitat pe harta si am hotarat: va fi Sasca Montana!

Dimineata la 7 am pornit. De la Timisoara pana la Oravita sunt 100 de kilometri, drumul este bun si daca nu goniti o sa aveti timp sa admirati si peisajul, care devine din ce in ce mai frumos pe masura ce incepe pamantul sa se increteasca. Am ajuns dupa aproximativ doua ore la Oravita, am facut un scurt popas doar cat se ne mai dezmortim picioarele, am cumparat cate ceva pentru o gustare si ne-am continuat drumul.

Da, dar nu direct spre Sasca. Pai daca tot eram in zona, de ce sa nu vizitam si Ciclova Montana? Cu atat mai mult cu cat foarte aproape de ea este manastirea Calugara, cu o istorie interesanta.

Ciclova Montana e un sat cu doar 570 de locuitori, situata la doar 3 km distanta de Oravita, extrem de rustica si frumoasa, loc de cazare a primilor colonisti germani ce au venit aici la munca. In Ciclova a fost construita o fabrica de bere in 1728, renumita pe plan local.

Depasim satul si ne oprim sa luam o gustare delicioasa, mai ales ca aerul era atat de curat. Un pic de plimbare pentru siesta nu strica, ne urcam in masina si ne continuam drumul.


Pana la Manastirea Calugara mai sunt 5 kilometri ce se pot parcurge chiar si pe jos.

Ne intoarcem si ne continuam drumul catre Sasca Montana prin localitatile Ilidia, Socolari, Potoc, Slatina-Nera si ajungem la Sasca Montana. Interesant a fost faptul ca stiam ca suntem pe un drum secundar, calitatea lui era foarte buna in comparatie cu drumul judetean (teoretic superior drumului comunal)pe care l-am urmat la intoarcere: Sasca Montana-Slatina Nera- Macoviste-Racasdia-Oravita, care era plin de gropi.

In orice caz, pe masura ce te apropii de Sasca peisajul se schimba simtitor, astfel ca la Slatina-Nera, cand ajungi sus pe dealul de unde se vede satul in vale nu poti decat sa exclami "wow!".

Cazarea ne-a fost asigurata la pensiunea Dora, o casa veche, dar reamenajata foarte placut, situata fix la intrarea in Sasca Montana, vis-s-vis de biserica. Imposibil de ratat.

Dupa ce am mancat pranzul am hotarat ca e timpul sa facem si o plimbare, undeva destul de aproape si totusi pe carari de munte. Gazda noastra, care drept sa spun este o enciclopedie in materie de trasee turistice si istorie locala, ne-a propus o varianta simpla in timpul cat mai ramanea pana se intuneca: cascada Susara si manastirea Slatina-Nera.

Inarmati cu trepiedele, aparatele de fotografiat, sprayul pentru caini ("in caz de"), rucsacelul cu maruntisuri, am urcat in masina si am plecat. La capatul opus al comunei, chiar inainte de iesirea din localitate este o parcare unde se poate lasa masina. In apropierea ei este si ultima casa, de unde incepe traseul cu marcaj cruce albastra spre casacada.


In aceeasi parcare am gasit doua autocare cu grupuri de turisti vorbitori de limba germana care tocmai se intorceau de pe traseu si erau foarte entuziasti.

Cararea noastra arata asa: in stanga muntele impadurit, cararea in fata, in dreapta paraul Susara si dincolo de el ultima casa din Sasca, apoi iar munte. Peisaj frumos, aer curat, sa pornim la drum. Am auzit cum ii latra cainii pe turistii ce se intorceau de la cascada, si speram sa fie, totusi legati, noi avand cainele nostru cu noi. Dar nu a fost asa: in clipa in care am ajuns in dreptul casei, cainii aceia ne-au vazut (erau doi) si dintr-un salt au sarit gardul casei, au sarit si peste parau si s-au naspustit asupra noastra. Dintr-o miscare Jackie a ajuns in bratele mele si ne pregateam sa dam cu spray-ul lacrimogen (special pentru caini) si cu pietre. (in paranteza spus: am mai avut noi o aventura din asta cu spray-ul la cetatea Soimos, cand cainele ce insotea niste localnici a sarit la noi, de fapt s-a aruncat spre Jackie si avea o privire atat de furioasa si i se vedeau toti dintii incat a trebuit folosit spray-ul. Interesant e ca s-a oprit cainele la 2 metri de noi si nu a mai inaintat,. Au aparut si stapanii lui care au strigat sa nu facem cainelui nimic, nici nu aveam de gand asta, apoi au trecut toti linistiti pe langa noi. Am zambit... ok, nu e nimic, la revedere... dar .aveam lacrimi in ochi. Si nu de emotii, ci pentru ca vantul batea din fata si.... tot spray-ul ne-a intrat noua in ochi. Ne curgeau lacrimile si ne usturau ochii.... ce sa spun... Dar asta e alta poveste.)

Am auzit strigate: "nuuu, nuuu"... si din partea turistilor intarziati care tocmai au ajuns in dreptul nostru si de la stapanul cainilor, care a sarit sa opreasca cainii. Nu aveam de gand sa ii ranim, ci doar sa ii oprim sau speriem. Pana la urma nu s-a folosit nici spray-ul, nici Jackie nu a fost muscat, dar daca nu era stapanul de fata nu stiu cum mai vedeam noi cascada.

Am trecut bine de acea casa si ne-am continuat drumul linistiti prin padure, pe cararea marcata cu cruce albastra. Marcajul este corespunzator, nu exista pericolul ratacirii, cu atat mai mult cu cat se merge doar pe langa paraul Susara.

Apa era asa de cristalina incat nu se putea sa nu o guste Jackie, mai ales dupa aventurile prin care tocmai a trecut.

Aici gasiti harta Parcului National Cheile Nerei-Beusnita.

Acesta este un traseu de 1 ora, mers obisnuit, un traseu fosrte simplu, ce urca doar putin.


Un loc din cheile Susarei unde cararea inseamna 10 cm pe stanci, asa cum se vede in imagine, adica atat cat sa poti pune talpa. Bine, si daca ai fi alunecat nu s-ar fi intamplat mare lucru, apa fiind de 20 cm adancime acolo.


Iata-ne ajunsi si la cascada care este formata din doua trepte insumand 15 metri. Un suvoi subtire, cu o cadere galagioasa.



La intoarcere am facut 45 de minute, din doua motive: coboram si ne grabeam pentru ca se adunau nori de ploaie. Cum poteca trecea si la intoarcere pe langa acea casa cu peripetii, pe masura ce ne-am apropiat si am vazut ca nu exista nici tipenie de om in curte care ne-ar fi putut salva de un eventual atac l-am luat in brate pe Jackie si l-am invelit in bluza mea de trening, atat cat sa aibe nasul afara, sa poata respira. Si aratam de parca aveam un sac de cartofi in brate. In acelasi timp speram sa nu il apuce ceva si sa inceapa sa maraie sau sa latre.

Am scapat teferi, nu mai era nimeni in curtea aceea, probabil s-au dus la cina. Si exact cand am urcat in masina a inceput sa picure. Dar nu a tinut mult, asa ca am hotarat sa vizitam si manastirea Slatina Nera, care e la capatul celalalt al Sascai Montane, drumul e pe langa Nera, drum de pamant, suficient de bun, biserica manastirii aratand asa:


Numai ca acolo alta aventura: una dintre calugarite care era pe langa biserica , a inceput sa ne urmareasca la inceput cu privirea apoi s-a apropiat dinc e in ce mai mult de noi si pana la urma a spus: "trebuie sa stau langa dvs, sa nu va impiedicati de materialele de constructii " (se renova o parte din chilii).... Adica sa nu furam. Si apoi din ce in ce mai enervata si iritata a continuat cu tot felul de idei: sa nu facem poze decat cu biserica, cu manastirea nu. "Ca nu e voie", "Unde scrie?", "Nu e voie", "Ce rau facem?", "Nu intelegeti ca nu e voie?" Apoi ca sa umple paharul :"si va rog sa parasiti manastirea ACUM! Va roooog sa iesiti acum afaraaaa!"..... Ne-am uitat la ea ca la o nebuna, de fapt asta si era, sigur ca nu am tacut, am mai comentat, ea s-a mai enervat, pana la urma am mai facut putine fotografii si am plecat. Bineintels ca Jackie a ramas in masina, doar nu era sa intru cu cainele in incinta manastirii. Dar... da, chiar, ce ar fi spus daca intram si cu el?....

Si partea amuzanta era ca in parcare, langa masina am mai stat la o tigara si se vedea cum ne pandeste. Din cand in cand se vedea capul ei cum se apleca si ne urmarea de dupa zid.... Ca un copil, parca ne jucam de-ascunsa. Amuzant si trist totdata. Preocupare de calugarita.... Ii face cinste. Ma intreb daca o fi unica?.....

In sfarsit, am revenit la cazare, cina si culcare. A doua zi, pregatiti de un nou traseu..... ciu-ciu. Dupa micul dejun am vazut ca se apropiau nori grei .... si ne-am luat gandul de la alte trasee. Impachetarea si plecarea. Am mai facut cateva poze si am pornit la drum. Nici nu am iesit bine din sat si m-am intors sa vad ce e in spate.... si asta am vazut:


Ne urmareau niste nori....... Si a inceput o ploaieeee...... ce ne-a insotit pana acasa, in Timisoara.

Dar nu conta, a fost o excursie foarte reusita!!!